Podul Dorinţelor. A trăi pentru a povesti viaţa…
Autor: Attila Varga
Îmi voi aduce aminte mereu de acele clipe, cu adevărat speciale, din dimineaţa lui 7 octombrie 2015… Trebuia, atunci, să ajung pe platoul de filmare de la Antena 1 Cluj spre a pregăti prima mea emisiune dedicată personalităţilor şi simbolurilor transilvane din romanticul secol al XIX-lea. Poate pentru prima dată, după mult timp, am simţit că paşii nu mai doresc să-mi susţină graba spre destinaţia finală. Vremea era şi ea posomorâtă, iar reţinerile vis-á-vis de mine însumi m-au determinat să mă opresc puţin la mijlocul Podului Elisabeta care traversează Someşul. Am început să privesc, în tăcere, mulţimea lacătelor ferecate pentru îndeplinirea tuturor dorinţelor. Atunci şi acolo, la mijlocul podului, am început să-mi doresc să fiu bun în tot ceea ce urma să fac doar că… n-aveam lacăt la mine. Şi nici cheie. Dar trebuie, oare, în viaţa aceasta, să-ţi încui cele mai frumoase dorinţe? Cui îi pasă, cu adevărat, de ceea ce îţi place ţie să visezi? Şi care e, până la urmă, secretul dorinţelor împlinite? Am ajuns, într-un final, spre locul marii provocări fără a şti prea bine ce şi cum anume să fac. Încă de la intrare în antecamera studioului, ochii mi-au rămas aţintiţi spre televizorul de la recepţie care era deja pornit. O voce plăcută şi caldă coroborată cu o privire pătrunzătoare şi un zâmbet mai mult decât seducător anunţa vreme frumoasă pentru următoarele zile. Cadenţa frazelor, jovialitatea discursului, dar mai ales timbrul vocii m-a determinat să mă apropii şi mai mult de ecran. „Fă cunoştinţă cu Ruxandra Colhon – mi-a şoptit şmechereşte cel ce mă primise în studio. Este producătorul general TV de la Antena 1 Cluj şi, totodată, reporter la Antena Stars. Se implică mult, e foarte bună în meseria ei şi îi place cam tot ceea ce face. Sigur te vei intersecta cu ea… ” Au trecut multe dimineţi de atunci, iar istoria mea de călător în timp în minunatul Belle Époque, dincolo de frumuseţea expunerii ei pe sticlă, are şi o parte nespusă, dar profundă, căci de n-ar fi, nu s-ar povesti… În zorii acelei zile posomorâte de octombrie, când am lăsat în urmă Podul Dorinţelor fără a încuia vreun lacăt, dar am urmat jovialitatea încântătoare a frazelor de la rubrica Meteo ce anunţau vremuri mai bune, mi-a fost dat să-l înţeleg, cu adevărat, pe Omul din spatele ecranului care ştie să zâmbească încurajator, chiar şi atunci când soarele se ascunde dincolo de nori. Poveştile Ruxandrei spuse pe sticlă, avându-i ca eroi principali pe cei maturi sau, din contră, pe foarte tinerii blondişori ce descoperă viaţa şi frumuseţile ei, sunt tot atâtea poduri către suflete de aproape şi de departe. Dacă vrei şi eşti în măsură să le priveşti în esenţa lor copleşitoare, poţi să le descoperi ca fiind şi oglinzi în care, dincolo de machiaj sau de regie, găseşti un suflet iscoditor care are şi el istoria lui şi pe care îl pătrunzi foarte bine mai ales dacă, zilnic, vrei să-l simţi, să-l descoperi şi redescoperi mereu. Povestea zâmbetului inconfundabil care, la fiecare început de Fresh Matinal, face tot posibilul să aducă, în fiecare casă, cât mai multe raze de soare, iar pe băncile Academiei Mămicilor cât mai multe chipuri dornice să spună măcar un crâmpei copleşitor de adevăr despre viaţă, conţine în esenţa sa povestea călătorului pribeag, tot timpul dornic să găsească mărgăritare de mare preţ pentru sufletul său: onestitate, cordialitate, parolism, nobleţe interioară, tandreţe, loialitate… Sunt mărgăritare din ce în ce mai rare, asemenea celei din parabola biblică în care un căutător de comori nepreţuite, la un moment dat, găseşte una dintre ele în profunzimea unui ogor şi, în bucuria sa de nedescris, merge şi dă tot ce are el mai bun şi ia acel ogor. Alteori, asemenea nepreţuite sunt lacăte bine ferecate pe podul dorinţelor noastre către cei dragi din jur şi, ori de câte ori trecem pe lângă ele, parcă regretăm nu o dată cheia aruncată în adâncuri pe care apa a luat-o şi a dus-o departe, departe… Şi atunci cum să mai deschizi măcar un lacăt ca să pui un altul, mai frumos, mai puternic şi mai bun care să nu ruginească şi să rămână ca să strălucească încă mult timp de aici înainte? Ruxandra face asta zâmbind în fiecare zi, iar lacătele pe care le deschide cu un simplu surâs jovial sunt tot atâtea poveşti cu care, dacă ştii să devii una, ajungi să valorizezi totul cu alţi ochi, căci trăieşti clipele cu bucurie pentru a povesti, mai apoi, viaţa… Eu am ales să povestesc acum despre acea dimineaţă începută pe Podul Dorinţelor, întrucât mi-a fost dat să învăţ că, în clipa în care aduci vremea posomorâtă într-un loc, dar îşi doreşti cu ardoare să schimbi istoria zilei vei găsi întotdeauna pe cineva care să ştie cum să cheme soarele de dincolo de nori, iar povestea ta proprie să înceapă să prindă contur. A trecut ceva timp de atunci, iar întâlnirile noastre pe platoul de filmare au devenit destul de frecvente. O dată la două săptămâni, tocmai ea veghează în spate la butoane pentru ca voiajul în Belle Époque să decurgă aşa cum trebuie, iar mii şi mii de ochi să se poată transpune cu mintea şi cu sufletul în farmecul unor vremuri deja demult uitate. Mă simt mai bine când o ştiu şi pe Ea acolo, iar dacă se mai întâmplă să ajung pe platou venind, în prealabil, pe o vreme posomorâtă, înainte să încep să povestesc despre viaţa din alte timpuri privesc, discret, dincolo de cameră ca să îi dau Ei dreptate… Întradevăr, atunci când lumea nu mai e cum trebuie, aminteşte-ţi de parfumul vremurilor trecute! Aminteşte-ţi să trăieşti clipa, fără a uita să oferi cuiva o fărâmă de bucurie pe zi. Uneori, această bucurie se numeşte simpla ta prezenţă, alteori… dorul de tine. Aşa vei găsi putere să zâmbeşti mereu unic, Soarele va urca iarăşi pe cer, iar lacătele se vor deschide şi ele. Din nou….
