Povestea unei iubiri infinite

A fost odata ca niciodata o fetita rasfatata. Asa ar spune oricine care nu cunoaste decat suprafata povestii, cea pe care de multe ori vreau sa o spun asa pentru ca e mai simplu. Intotdeauna am fost de parere ca daca cineva vrea sa cunoasca mai mult va veni, va intreba, va incerca sa afle… nu se va multumi doar cu povestea unei poze sau a unui status pe facebook.
index
Ne intoarcem asadar la ziua de ieri care a fost una foarte incarcata si foarte ocupata. Vroiam sa rezolv multe lucruri, aveam mai multe drumuri de facut asa ca am plecat de acasa dis de dimineata. Prima parte a diminetii mi-am petrecut-o in magazine de electrocasnice pentru ca se pare, dupa 30 de ani, ti se dezvolta un simt gospodaresc. De acolo am plecat la piata unde m-am oprit in mai multe locuri, am intrat intr-un magazin de haine pentru adulti, unul cu haine pentru copii iar apoi m-am gandit ca as merita o cafea care s-a transformat rapid intr-un fresh. In drum spre casa mi-am dat seama ca pierdusem un obiect de pret, daruit de o persoana foarte draga si importanta pentru mine. Desi am 30 de ani obiectul respectiv era unul dintre putinele pe care le aveam de la acea persoana tocmai pentru ca nu am fost niciodata un om cadorisit, rasfatat sau periat cum s-ar spune… Nu stiu daca as putea sa descriu in cuvinte panica si tot ceea ce a fost in sufletul meu atunci cand mi-am dat seama ca nu mai e. Desi e doar un obiect si asa cum mi-au spus unii ieri si putea sa mi se intample ceva mult mai rau am plans pana cand am ramas fara lacrimi, pana cand durerea de cap m-a rapus, pana cand uitandu-ma in oglinda paream desfigurata. Ma gandeam doar la cum ma va privi cand va vedea ca obiectul respectiv lipseste, ma gandeam ca a trecut prea putin timp de cand il aveam ca sa il pierd. Cum sa merg sa-i spun ca in agitatia de ieri am pierdut un obiect care poate pentru unii insemna nimic si totusi era parte din mine? Niciodata nu mi-a placut sa citesc pe chipul lui dezamagirea iar acum eram terifiata, imaginea asta ma urmarea. Pana anul acesta nu am primit niciodata cadouri fara nicio ocazie, asa ca cele pe care le-am primit le-am pretuit.
Este de prisos sa spun ca am facut cale intoarsa prin absolut toate locurile pe unde umblasem si ca a fost in zadar. Ma simteam vinovata desi stiam ca poate nu e neaprat vina mea. Daca pierdeam poate orice alt obiect nu sufeream atat. M-am intors acasa acolo unde linistea caminului ar fi trebuit sa-mi schimbe starea, insa cu cat era mai liniste cu atat ma cuprindea mai tare disperarea. Poate nu stiti insa cea mai mare pedeapsa a mea este neputinta. Stiam ca nu mai pot face nimic, si ca ce-i pierdut… pierdut ramane. Am incercat sa citesc, sa adorm, sa ma deconectez, insa nu am reusit. Nici macar Sasha, cea care ma linisteste de obicei nu ma putea ajuta. Din contra, cand ii vedeam ochisorii aceia mici care nu intelegeau de ce nu sunt vesela ca de obicei imi venea sa plang si mai tare. Atunci cand oamenii lipsesc din viata ta, sau lipsesc in majoritatea timpului incerci sa-i tii aproape prin obiecte sau amintiri pe care le ai de la ei. Asta e si povestea obiectului pierdut. Ieri a fost cea mai lunga si mai trista zi de anul acesta.
In final a venit seara si cosmarul meu s-a terminat. Dupa un moment de neatentie, altul :), am gasit pe perna mea obiectul pierdut… sau un obiect identic.
N-am sa va spun daca l-am gasit sau daca a fost inlocuit, in schimb am sa va spun care e morala zilei de ieri. Iubirea e cea care ne tine in picioare, iar asa cum eu nu am putut sa vad dezamagirea pe fata omului ce-mi daruise obiectul, tot asa altcineva nu a suportat sa ma vada plangand si a facut tot ce a stiut mai bine ca sa rezolve situatia.
De multe ori iubirea nu vine exact de acolo de unde o trimiti, sau nu vine in egala masura, insa cu siguranta vei fi rasplatit pentru fiecare farama de iubire pe care o daruiesti!

RuxAndra